Speranța

Bună să vă fie inima, dragi cititori!

În urmă cu mult timp, în nordul Chinei trăia un bătrân a cărui casă era orientată spre sud. În fața ușii casei sale se înălțau două vârfuri muntoase: Taihung și Vangvu. Acestea închiseră accesul spre sud, iar razele soarelui nu puteau ajunge la casa lui. Bătrânul împreună cu fiii săi se apucară serios de treabă: voiau să mute munții din loc cu lopata. Vecinul lor se uită la ei și dădu din cap: ”Cât de nebuni sunteți! strigă el. Este absolut imposibil să mutați din loc acești munți uriași.”

Bătrânul zâmbi și-i zise cu înțelepciune: ”Dacă eu mor, vor continua feciorii mei. Este adevărat că munții sunt înalți , dar la fel de adevărat este că ei nu mai cresc. Puterile noastre însă pot crește. Cu fiecare lopată de pământ pe care-l îndepărtăm, ne apropiem de țelul nostru. E mai bine să facem ceva decât să ne plângem că munții împiedică soarele să vină la noi.”

Și, cu o convingere de nezdruncinat, bătrânul continuă să sape. Acest lucru îl împresionă pe Dumnezeu așa de mult încât trimise pe pământ doi îngeri care mutară din loc acești doi munți.

Dragilor, mulți oameni înzestrați cu rare însușiri de inteligență, trăiesc periferic din cauza îngustimii țintei lor. Noi, oamenii, creștem moralicește doar atunci când suntem inspirați de un ideal înalt, care contemplă orizonturi vaste. Un țel măreț, instalat într-un suflet incandescent, poate schimba fața lumii, poate face vizibile luminile orașelor.

Atenție la idealurile lumii secularizate! Multe dintre ele sunt amăgitoare și efervescente, temple de gheață, fără cupolă, unde îngerii nu știu să cânte.

Toate greutățile noastre, susținute de o continuă speranță, duc către înviere.

Vă invit la o reflecție!

About Author

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *