“Dacă oamenii ar şti ce înseamnă a trăi în har, nu s-ar mai înspăimânta de nici o suferinţă şi ar accepta de bunăvoie orice suferinţă, deoarece harul este rodul răbdării”.

Biserica Romano-Catolică o celebrează astăzi pe Sfânta Roza de Lima.

Născută la Lima, capitala de atunci a bogatului Peru, în 1586, din părinţi cu stare proveniţi din Spania, Roza a trăit o copilărie senină şi din punct de vedere economic, fără probleme, dar, mai târziu, părinţii ei nu vor mai avea acelaşi noroc în lumea nouă. Roza, care studiase cu sârg şi dobândise o vastă cultură, învăţând şi arta brodatului, care se potrivea tuturor copilelor aristocraţiei spaniole, îşi sufleca adesea mânecile pentru a-şi ajuta părinţii în diferitele tipuri de activitate: de la muncile casnice la cultivarea grădinii şi la brodat.

Ea, care experimenta sărăcia acasă, privind în jur, afară şi înăuntru locuinţele celor bogaţi, descoperea în ele o sărăcie şi mai umilitoare, aceea a indienilor. Era foarte mişcată, înainte de toate, văzând cum, adesea, aceşti descendenţi ai nobililor incaşi erau maltrataţi de hidalgos spanioli. Ce-ar mai fi voit ea să schimbe cursul istoriei! Pentru ce au venit creştinii în America, aducând cu ei războaie, distrugeri şi ură, când ei sunt chemaţi să semene pretutindeni iubirea?Când avea ocazia să vorbească oamenilor, nu reuşea să-şi înăbuşe focul care ardea în interiorul ei şi proclama că adevăratul Dumnezeu vrea o lume diferită, deoarece el vrea binele tuturor, fără deosebire.

Ea atunci şi-a impus o viaţă mai austeră şi, nefiind la Lima nici o mănăstire feminină, a primit aprobarea să îmbrace haina de terţiară dominicană şi s-a retras în viaţa contemplativă într-o mică încăpere, într-o cocioabă situată în mijlocul grădinii. Avea 20 de ani şi şi-a luat numele de Roza a Sfintei Maria. Alegerea ei a surprins înalta societate şi frumuseţea ei părea sacrificată în acea retragere atât de originală, dar Roza ştia că are o misiune de îndeplinit. Astfel, în timp ce unii – şi nu erau puţini – o luau în batjocură, considerând-o nebună, alţii, în schimb, mergeau să o viziteze, o ascultau cu respect şi simţeau cum li se schimba inima.

Totuşi, privaţiunile, suferite de ani de zile, i-au subminat fizicul. Şederea de una singură în acea cocioabă din grădină, după moartea părinţilor ei, nu mai era recomandabilă. A acceptat invitaţia lui don Gonzalo de la Maza şi a doamnei Maria de Uzategui şi, în 1614, s-a dus să locuiască în casa lor, unde erau toate condiţiile pentru a trăi o viaţă de rugăciune. “Plăcerile şi fericirea pe care mi le oferă lumea nu sunt decât o umbră în comparaţie cu ceea ce simt”.

În momentul în care şi-a dat seama că este aproape plecarea ei la cer, Roza le-a mărturisit soţilor Maza: “Aceasta este ziua nunţii mele veşnice!” S-a stins la 24 august 1617, în sărbătoarea sfântului apostol Bartolomeu, pe care ea îl admira foarte mult, pentru că a suferit un martiriu deosebit de dureros. Un pictor, Angelino Medoro, chemat în grabă de soţii Maza cu puţin înainte ca Roza să părăsească acest pământ, a pictat-o când se afla pe patul morţii. Avea doar 31 de ani şi nu-şi pierduse trăsăturile foarte frumoase ale fizionomiei. Era imaginea cea mai adevărată a Americii Latine, care, deşi a avut în dar din partea Creatorului o frumuseţe încântătoare şi o bogăţie fără margini, din cauza vicisitudinilor istorice, adeseori inumane, a trăit mereu în sărăcie şi durere. Totuşi, aceasta nu şi-a pierdut niciodată încrederea în iubirea lui Dumnezeu şi a nutrit întotdeauna speranţa pentru un viitor mai bun. Poate că pentru aceasta, Roza de Lima a fost aleasă ca patroană a Continentului speranţei.

Sursa:  „Martiri şi sfinţi din calendarul roman”, Editura Sapientia, Enrico Pepe