MarinArt – de vorbă cu organizatorii proiectului : Patricia Marina Toma și Valer Simion Cosma

0
816

Proiectul MarinArt. Platformă rurală de educație prin artă e aproape la final: o premieră a documentarului realizat de regizoarea Sofia Iulia Nelega în Marin, o lansare de album foto, o expoziție în Telciu sunt ultimele urme ale acestei veri.

Între timp, i-am luat la vorbă și pe Patricia Marina Toma, inițiatoarea Centrului MarinArt din Marin (comuna Crasna, jud Sălaj) și Valer Simion Cosma, manager de proiect, despre cum a fost și pentru ei acest proiect diferit, deopotrivă intensiv cât și extensiv.

Patricia, ne poți povesti puțin despre începuturile MarinArt / Centru Educațional și Artistic ? Ce te-a determinat să creezi această bibliotecă și acest spațiu în satul tău natal, Marin ? Ce evenimente au mai avut loc până în acest an ?

Patricia : Aveau loc deja de câțiva ani, de pe la finalul lui 2015, evenimente și spectacole în sat derulate cu sprijinul unui grup de voluntari din comunitate, oameni de toate vârstele, de la elevi, la bunici de 75 de ani. „Zilele AuGust la Marin”, reconstituririle de nunți și povești de însurătoare din Marin, se întâmplau în timpul verii, când se întorceau în sat cei plecați la muncă în străinătate și constau în activități, concerte, ateliere, expoziții și stat la cort în jurul focurilor de tabără, toate acestea concentrateîntr-un week-end.

Ideea de a avea un spațiu pentru ateliere a venit după mai multe discuții cu unele membre ale echipei în care era foarte prezentă din partea bunicuțelor cu care lucram, dorința de a-i învăța pe tineri diferite meșteșuguri. Am un interes special pentru vârstnici și am putut să observ impactul pe care implicarea lor în diferite acțiuni îl are asupra stării lor de spirit.

Primul gând a fost de a crea un spațiu neutru, dar totuși comun, de intersectare a generațiilor, unde oameni din sat sau artiști din afară să lucreze cu comunitatea locală. În 2019 mi-am permis să-mi proiectez mai clar un astfel de loc în fosta clădire a școlii din Marin, care s-a închis cu aproape un deceniu în urmă, și care stă să devină curând o mare ruină în centrul satului. Eu am învățat acolo, am făcut parte din ultima generație care a absolvit gimnaziul aici. De aici a pornit planul bibliotecii – de la cărțile pe care le-am găsit abandonate acolo și de la nevoia de a cultiva o pasiune pentru citit în tinerele generații. Când eram în școală mi-ar fi fost de folos sau m-aș fi bucurat de unele dintre cărțile găsite abandonate în clădire mai târziu.

Mi-am dorit un spațiu care să fie mai accesibil copiilor, în care să găsească ușor cărți și de unde să poată alege, dar care totodată să fie un cadru lejer în care pot să joace jocuri de masă, să creeze artă, să își facă teme sau pur și simplu să petreacă timp cu alți prieteni. Crearea unui spațiu de acest gen în clădirea școlii s-a arătat a fi mai puțin realizabilă decât credam inițial, așa că având deja construcția din incinta Casei Albastre, ne-am reorientat spre o nouă locație (mult mai mică, din păcate) unde au luat naștere biblioteca și Centrul Cultural și Artistic și pe care l-am inaugurat vara aceasta prin activitățile din cadrul proiectului MarinArt. Platformă Rurală de Educație prin Artă derulat de Centrul Pentru Studierea Modernității și a Lumii Rurale, co-finanțat de AFCN și Primăria Comunei Crasna.

Valer, tu până acum te ocupai de evenimente cu mai mare componentă academică, Școala de Vară de la Telciu și Conferințele de Vară de la Telciu, deși și acolo aveau loc diferite evenimente pentru telceni. Cum a fost diferit acest proiect pentru tine, din perspectiva de manager de proiect ?

Valer : Prima diferență majoră e că se desfășoară în alt sat, în cea mai mare parte. A doua diferență majoră e că, spre deosebire de restul proiectelor pe care le-am inițiat și coordonat, aici am avut un spațiu al nostru în biblioteca sătească MarinArt, ceea ce este extrem de important. Face totul mult mai ușor și ajută la fixarea proiectelor și a activităților cuprinse într-o manieră diferită comparativ cu proiectele precedente în care trebuia să apelăm la spațiile partenerilor.

S-a văzut asta în cele 2 săptămâni de muncă la Telciu. Nu vreau să fiu înțeles greșit, ca și în anii anteriori, cei de la Liceul Tehnologic Telciu ne-au pus la dispoziție toată infrastructura de care dispun, dar a avea un spațiu propriu pentru un proiect de educație prin cultură, dotat cu o bibliotecă, cu o curte interioară și cu spații de cazare cred că este ceva la ce visează orice persoană din domeniu. Îmi lipsește partea academică, trebuie să recunosc, dar în contextul actual nu văd cum s-ar putea desfășura în condiții acceptabile o școală de vară de amploarea celor care se desfășurau la Telciu.

E prima oară când Centrul MarinArt găzduiește un eveniment atât de extins și complex. Proiectul continuă, cu Atelierul de Film Documentar al Sofiei Nelega, dar cum ne apropiem de final, cum crezi că a mers per total ?

Patricia : Într-adevăr, pentru noi a fost o provocare pentru că spre deosebire de anii în care aveau loc Zilele AuGust la Marin, nu a mai fost nevoie să organizăm un număr atât de mare de persoane (aprox 300 de participanți), dar în schimb am lucrat zilnic timp de câteva săptămâni cu un grup de, în medie, 25 de copii. În cazul acesta pot spune că facilitatorii atelierelor au făcut o treabă extraordinară – eu am avut doar de învățat de la ei despre cum să lucrezi cu copiii și le mulțumesc din inimă pentru că au acceptat invitația noastră.

Un alt aspect diferit, care pe mine m-a făcut de multe ori să fiu nostalgică, iar alteori mi-a dat energie și speranță, a fost faptul că am lucrat cu o echipă complet diferită față de echipa din anii precedenți. Pe de-o parte, au fost colegii mei din proiect, și pe de altă parte, au fost copiii participanți la ateliere, pe care îi știam doar din vedere din sat și cu care am interacționat minimal, fiind mult mai tineri.

În momentele în care îmi era dor de vechii voluntari (care s-au împrăștiat prin țară pe la studii și locuri de muncă), cei mici mi-au transmis din entuziasmul lor și m-au ajutat să înțeleg mai ușor cum unele lucruri se transformă în timp ce altele pot să rămână la fel.

Eu sunt foarte mulțumită de rezultatele de până acum și știu că e musai să se întâmple din nou ceva similar și la anul, chiar și într-o variantă mai restrânsă de două săptămâni și părinții cu care am stat de vorbă spun același lucru, fiind uimiți de nerăbdarea și încântarea pe care o manifestau copiii de a reveni și ziua următoare. O mamă mi-a mărturisit că fiica ei și-a făcut temele de vară mai repede doar să fie lăsată la ateliere.

Care au fost provocările specifice și cum le-ați rezolvat ?

Patricia : Inițial am avut emoții legat de numărul de participanți la ateliere. Nemaiavând în sat ateliere care să se desfășoare pe o durată atât de lungă, mă temeam că cei mici nu vor fi constanți. Facilitatorii mi-au eliminat încă de la început temerile și nu a mai fost o problemă absentarea de la ateliere, ba mai mult, copiii ne mai vizitau chiar și în zilele libere ”să îi salute pe facilitatori” și să se mai joace puțin împreună.

Fiind de-a locului, au fost câteva momente în care a trebuit să mă impun, cumva, în unele momente în care un participant perturba bunul mers al atelierului și starea generală a celorlalți, și am găsit asta ca fiind destul de dificil pentru mine. Cred că am avut mereu probleme cu autoritatea.

Ne puteți povesti și câteva momente „magice”, momente pe care le păstrați de acum în suflet ?

Valer : Au fost mai multe, dar primele care-mi vin în minte au de-a face cu bucuria copiilor care au participat la ateliere și valul de empatie care se crea mai rapid decât mă așteptam, cu atât mai mult cu cât doar o parte mică dintre participanți locuiesc tot timpul în sat, restul locuiesc în străinătate, cu părinții lor, la Zalău, unde au acces la școală mai bună sau în alte comune, cum e cazul copiilor ciurdarului care au participat la primele două săptămâni de ateliere.

Patricia : Momentul la care mulți dintre cei prezenți ne întoarcem ca fiind moment magic și despre care a vorbit și Silvia Dușan a fost acela când Angelo, un băiat din grup, a alunecat alergând și și-a lovit genunchiul, iar toții copiii s-au adunat în jurul lui, au încercat să îl facă să se simtă bine și i-au transmis multă dragoste și susținere. Pentru mine a fost emoționant să văd câtă nevoie de afecțiune au, sau de câtă iubire sunt capabili copiii, încât parcă erau un depozit infinit de afecțiune (pentru facilitatori și pentru animăluțele din curte).

Mă bucura enorm să îi văd în zilele în care pregăteau spectacolul de final, și în timpul spectacolului, ca niște albinuțe stresate care alergau de colo-colo. Observându-i din exterior, m-a dus gândul la emoțiile pe care le aveam și eu la serbările școlare și la cum momentul respectiv îl puteam resimți ca cel mai important din viața mea. M-am bucurat, iar, să văd susținerea părinților sau a bunicilor care au venit să le vadă reprezentațiile. Știu cât de mult înseamnă.

Patricia, tu ai facilitat și un Atelier de introducere în fotografie în Telciu, intitulat „Oamenii comunei Telciu”. Cum a fost el primit de adolescenți, cum ați lucrat, ce a ieșit la final ? Ne poți povesti puțin și din această perspectivă, de facilitator ?

Patricia : Fiind la început în ceea ce privește facilitarea de ateliere, am pornit cu un pachet imens de emoții pe care mi-a fost puțin mai greu să-l țin în frâu la prima întâlnire cu tinerii din Telciu. Am ieșit din a doua zi pe teren și zilele de teren au fost preferatele tuturor. Știam cât de prezentă este fotografia de amator în rândul tinerilor, prin Facebook, și Instagram în special, dar m-a surprins să văd cât de mulți dintre ei chiar au simțul estetic și cum simt cum vor să arate o imagine înainte de a o realiza.

În cele două săptămâni am petrecut cea mai mare parte din timp pe străzile comunei, fotografiind oameni și meserii pe care le vom cuprinde apoi într-o expoziție și un album, împreună cu imaginile realizate de copiii din Marin la atelierul Ralucăi Țurcanașu. Participanții au fost provocați mereu să gândească imaginea pornind de la contextul dat, îmbinând fotografia documentară cu fotografia de portret – de la setări, încadrare, lumină, echipament folosit șamd (având la dispoziție aparatura mea, alte aparate ale unora dintre participanți, câteva aparate pe film cu care ne-a ajutat și Emil Florea, telefoane și ochi buni).

În orele petrecute în interior am discutat despre setări și reguli de compoziție, și am analizat și editat fotografiile făcute. Tot în cele două săptămâni, tinerii au experimentat cyanotipia cu Emil Florea, iar acum lucrăm la album și abia așteptăm să vedem printurile. Mi-a plăcut mult la Telciu, mi-a plăcut să lucrez cu tinerii de aici, mi-au reamintit de ce mi-a plăcut fotografia și de ce am ales să fac asta de la început. Paul Pasztor, cel care mi-a pus mie bazele în fotografie, mi-a povestit despre bucuria de a da mai departe cunosțiințele pe care le ai. Acum am înțeles și eu la ce se referea. Sunt recunoscătoare pentru această experiență și le sunt recunoscătoare copiilor absolut minunați cu care am lucrat, pe care abia aștept să îi revăd. Satisfacția mea a fost atunci când, spre finalul atelierului, am văzut că își doresc să continue să învețe și după plecarea mea. Mulțumesc, Damiana, Alexandra, Dana, Ana, Patrisia, Iulia, Isabela, Edi, Ionuț, Tudor, Antonio, Andreea, Irina.

Mulți oameni au scris în comentarii sau mesaje private că și-ar dori o inițiativă similară în satele lor. Ce părere aveți, cum s-ar putea întâmpla asta, s-ar putea crea un fel de rețea de organizatori și facilitatori care să fie oarecum „descentralizată” și să poată livra conținut în mai multe locuri ? sau cum credeți că s-ar putea multiplica proiectul în alte sate, pe viitor ?

Valer : E normal ca oamenii să-și dorească ceva similar în satele lor, dar așa ceva nu cred că se poate rezolva prin astfel de inițiative și nici măcar prin rețele de organizatori și facilitatori. Pentru mine, pe lângă bucuria imediată pe care mi-o stârnesc astfel de proiecte, e și multă amărăciune. Astfel e proiecte sunt doar un fel de pansamente, care nu pot înlocui lipsa unui program coerent, susținut de instituțiile publice, la nivel național sau județean. Cred că astfel de program adresate copiilor din rural ar trebui să se desfășorare în fiecare comună, măcar vara, măcar o lună. Și cred că instituțiile din subordinea consiliilor județene și a primăriilor pot sau ar trebui să poată face așa ceva. Iar costurile ar fi mai mici. Cum s-ar putea face? Simplu, angajând în școli, la căminele culturale și la instituții precum centrele județene de cultură și artă facilitatori, artiști care să țină ateliere de educație prin artă. Așa cum sunt angajați dansatori și instructori de dansuri populare, cred că e cazul să fie angajați și oameni din zona teatrului educațional, a artelor plastice și a literaturii. Aceștia ar trebui să elaboreze programe pentru sate și, unde e nevoie, să coopteze artiști din zona independentă pentru desfășurarea lor. Parteneriatele cu asociațiile sunt iarăși benefice, pentru a putea acoperi cât mai multe localități, dar fără angajarea de oameni pregătiți pentru a gândi și coordona astfel de programe, precum și fără artiști care să le desfășoare, nu se poate face ceva coerent și constant. La orașe sunt alternative precum școlile de artă populară, la sate nu e mai nimic. Nu e nimic inedit și inovator în proiectul ăsta și în alte proiecte pe care le-am desfășurat. Sunt ateliere și activități educaționale care sunt banalitate în multe orașe. Inedit e, într-o oarecare măsură, că se întâmplă în locuri în care se întâmplă foarte puține. E trist că ajungem să lipim eticheta inedit asupra unor activități care ar trebui să fie parte din normalitate. Eu asta mi-aș dori. Să văd că primăriile, școlile, centrele județene de cultură încep să angajeze artiști (e plin de independenți care șomează și s-ar bucura de un post stabil) care să desfășorare măcar vara ateliere de acest gen (și altele) în căminele culturale de pe sate sau în alte spații care se pretează. Costurile sunt infime raportat la beneficii și în multe cazuri părinții sunt dispuși să contribuie financiar pentru a acoperi cheltuielile cu cazarea și masa artiștilor facilitatori.

Pe viitor, ce planuri aveți cu Biblioteca și Centrul MarinArt ? S-ar putea spera la o susținere constantă a Primăriei Crasna, astfel încât să existe continuitate a proiectelor, chiar și într-un format puțin mai redus, și activitățile să nu mai depindă doar de câștigarea finanțării AFCN ?

Patricia : În primul rând privim înspre Primăria Crasna pentru o finanțare pentru anii următori și ne bucurăm că a fost alături de acest proiect acum. Sperăm să rămână așa, atât cu sau fără o co-finanțare din partea AFCN. A fost pentru prima dată de când eu sunt implicată în proiectele din Marin, când s-a câștigat un proiect de finanțare – mari mulțumiri Centrului Pentru Studierea Modernității și a Lumii Rurale, și lui Valer în special.

Pe de altă parte, din păcate nu ne putem permite să ținem spațiul deschis în perioada rece, dar pentru verile care urmează ne dorim să le punem copiilor și adulților din sat la dispoziție biblioteca și spațiul aferent, unde să aibă loc seri de lectură, clubul de film, ateliere, expoziții și alte reprezentații cu scop cultural, educațional sau recreativ. În cazul copiilor, am observat că s-au atașat de acest spațiu în săptămânile petrecute aici. De curând, la destul de mult timp după finalizarea atelierelor practice din Marin, am găsit o fetiță în curte, singură. Mi-a spus că a venit să se joace. Nu era nimeni acasă. M-am bucurat să văd că se mai întorc, că le-au rămas aproape Casa Albastră și biblioteca.

Este ceva ce vreți să transmiteți mai departe altor manageri de proiect, părinți sau comunități rurale ?

Valer : Managerilor de proiecte și ONG-uri le-aș zice să se orienteze și spre sate, pentru astfel de activități, cum am mai zis, părinților le-aș recomanda să ceară autorităților locale și județene organizarea unor astfel de activități și angajarea de artiști facilitatori. Să insiste, că e necesar și e de unde, iar pentru copiii lor poate cântării enorm. Iar din experiența mea de la Telciu și Crasna, există deschidere din partea primarilor pentru a sprijini logistic și financiar astfel de proiecte și activități. Cu resursa umană care să inițieze, organizeze și desfășoare e un pic mai greu.

Comunităților mai înstărite le-aș recomanda, ca pe lângă astfel de insistențe, să facă periodic chetă pentru a organiza astfel de ateliere copiilor lor. Dacă nu prin plata directă către artiști, prin contractarea unor asociații de profil. Dacă nu știu cui să se adreseze, să ia legătura cu noi. Le intermediem cum mare drag contact cu ONG-uri și artiști facilitatori interesați să lucreze pe timp de vară cu copii din rural.

Patricia : Cred că m-aș îndrepta în primul rând înspre primării și consilii și aș insista pe importanța de a desfășura activități culturale/ educaționale/ artistice pentru copii, altele decât cele din cadrul formal de învățământ, pentru a oferi copiilor din mediile rurale accesul la experiențe și activități la fel precum cele pe care le au copiii din urban, iar aici punând accent în special pe copiii care provin din familii cu posibilități limitate. Pe părinți și profesori i-aș îndemna să privească învățarea și educația dincolo de cutumele din sistem. Am observat cât de multe lucruri au învățat copiii alături de pedagogii din proiect, prin metode diferite de educație prin artă și joacă și cum și-au descoperit sau redescoperit instincte, abilități sau pasiuni noi.

Mult succes mai departe !

Interviu realizat de Raluca Țurcanașu

LĂSAȚI UN MESAJ

NOTA: sunt interzise injuriile, incitarile la ura ori violenta, cuvintele obscene si atacul la persoana.

Publicatia „Graiul Salajului” nu raspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formularii acestora revenind integral autorului comentariului.

Orice persoana care se considera prejudiciata de continutul unui comentariu, are posibilitatea sa solicite stergerea comentariului respectiv, in baza unei cereri in acest sens, transmise pe adresa de email a redactiei, graiulsj@unisys.ro.

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.