In memoriam: Flavia Bălescu-Coposu (1924-2021)

0
402

Fundația „Corneliu Coposu” anunță cu profundă tristețe că Flavia Bălescu-Coposu a trecut la cele veșnice în dimineața zilei de 8 septembrie 2021, de sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului. Îîn aceste momente de tristețe pentru comunitatea sălăjeană, l-am rugat pe istoricul Marin Pop de la Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău să ne ajute să reflectăm asupra a cine a fost și ce a însemnat pentru comunitatea noastră Flavia Bălescu-Coposu.

”Desigur că este foarte mare imboldul de a spune ce a însemnat pentru noi și ajutorul deosebit pe care mi l-a acordat în munca de cercetare a istoriei satului natal, Bobota, al familiei sale, care are o tradiție de secole în Sălaj și calvarul prin care a trecut familia Coposu, începând cu anul 1940, după Dictatul de la Viena, pe care nu l-a povestit la multe persoane. De asemenea, îmi aduc aminte cu emoție de momentul în care le-am cunoscut pe distinsele surori ale Seniorului Coposu, la ele acasă, în strada Mămulari din Capitală, în anul 1998, când ne-au sprijinit necondiționat pentru a înființa muzeul din Bobota.

Cuvintele sunt prea sărace, dar încercăm să oferim și celor care nu au cunoscut-o, o imagine a celei care a fost Flavia Coposu.

A văzut lumina zilei în casa parohială din Bobota, la 6 decembrie 1924, ca fiică a lui Valentin și Aurelia Coposu. Era cea de a treia fetiță a familiei și au botezat-o Flavia Lucia Terezia. Tatăl său era preot greco-catolic în „fruntașa comună românească” Bobota, semnatar al Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, în calitate de delegat ales al circumscripției Șimleu Silvaniei și o personalitate marcantă a Sălajului intebelic.

Flavia Coposu a urmat, la fel ca frații săi mai mari, cursurile școlii primare din Bobota. Despărțirea de familie a micului copil și plecarea la liceul din Beiuș a reprezentat un moment trist, iar ziua de 12 septembrie 1935 o considera o zi fatidică. Au durat câteva săptămâni de plânsete, după care totul a intrat în normal. Acum se va lega și o prietenie de o viață între ea și colega ei de clasă, Elena Turdeanu, prietenie care va dura „până la despărțirea cea mare”, după cum spunea Flavia Coposu.

Amintirea clipelor frumoase petrecute la Beiuș au persistat întreaga viață. Descria, cu lux de amănunte, liceul și internatul la care a stat în Beiuș. Educația fetelor era făcută de călugărițe care aparțineau ordinului franciscan, care erau „severe, dar drepte, inflexibile, dotate cu multă răbdare”. Se punea mare accent pe disciplină și religie.

Educația și disciplina de la acest liceu au rămas profund impregnate în memoria dnei Flavia Coposu și au ajutat-o să treacă mai ușor peste anii de calvar ce au urmat.

Era clasa a V-a în momentul în care familia s-a refugiat la Coșlariu, unde tatăl său, protopopul Valentin Coposu a mai păstorit doar un an, decedând în urma unui atac de cord. Aceste momente au rămas profund impregnate în memoria Flaviei Coposu: „Tata s-a prăpădit când eram clasa a VI-a și m-am mutat la Blaj. Știu că a venit (la Coșlariu – n.n.) Maniu, personal, cu unul Serdici (Vasile – n.n.) cu mașina și el ne-o dus pe mama și pe mine la Blaj și acolo o vorbit la liceu. Ei, bine, că era cunoscut în tot Blajul”. Așadar, ultimii doi ani de liceu i-a urmat la Blaj. A terminat liceul în anul 1943, după care s-a înscris la Academia de Științe Economice din București. La fel ca Doina, a locuit la sora mai mare, Cornelia.

Înainte de venirea regimului comunist la putere, Flavia Coposu a avut șansa de a avea o serie de profesori universitari renumiți: Victor Slăvescu;  Eugen Dumitrescu, care era profesor de Drept Financiar; profesorul Mladenaț, care preda Economia Politică; Andrei Rădulescu, care era titularul catedrei de Drept Civil etc.

La terminarea facultății, datorită „recomandărilor” primite nu a găsit nici un loc de muncă. În luna martie 1948 reușește, totuși, să se angajeze ca zilieră la Statistică, la recensământul agricol care a început atunci. Acum se cunoaște faptul că recensământul respectiv a fost făcut pentru evaluarea proprietăților funciare și animalelor, în vederea demarării procesului de colectivizare forțată a agriculturii. În situația Flaviei Coposu, adică cei asupra cărora se abătuse iadul comunist erau mai multe persoane: „Erau mulți din categoria noastră care făceau asta. Ne plătea cu ziua. Și acolo am avut un ghinion că ne plătea pe bucată codificată și atunci având mintea proaspătă am învățat codul și făceam și depășeam norma și câștigam destul de mult. O fost foarte bine pentru familie. Și șefa noastră era una, o economistă mai în vârstă. Ea mi-a făcut referate excepționale să mă angajeze. Da ghinionul meu a fost că era director unu care a fost coleg cu Cornel … sau n-a fost … nu știu, dar în orice caz mi-a povestit alt prieten de-a lui că a venit după terminarea războiului, când Cornel era ministru adjunct la Economia Națională (director de cabinet al ministrului Aurel Leucuția –n.n.) să-l roage să-i dea nu știu ce fabrică (…) O zis că nu avea cum să-i deie lui ci trebuia să facă licitație și ăsta s-o supărat și o zis: – Lasă că ne mai întâlnim noi în viață că n-ai vrut să mă ajuți! Și el o ajuns la Statistică și o vrut personal să mă radă de pe listă și nu m-au angajat”.

A încercat să-și găsească, fără succes însă, un loc de muncă stabil: „Și a durat toată vara aia și m-am dus peste tot și am făcut oferte de astea nenumărate și tot îmi venea: Respins, respins, respins”. Regăsim în cele relatate de Flavia Coposu și modul cum se făceau angajările, la vremea respectivă, pentru absolvenții de studii superioare: „Povestea era așa că noi cei care terminam (facultatea – n.n.) aveam opisul cu note. Și pentru fiecare, pentru specialitatea lui, ca să poți face ofertă la Întreprinderi gradul 0,1,2,3, trebuia să ai notele respective. Scria acolo specialitatea. Eu am făcut de pildă Finanțe-Credit… așa, acolo trebuia să ai nota maximă. Și la Economie Politică. Oricum … și aveam, de pildă eu aveam dreptul la Astra Română, la BNR, la gaz și electricitate, la întreprinderi de astea mari. Ei, am făcut oferte la toate … respins. Pe urmă am încercat la gradul doi, la gradul trei, tot respins și, în fine, până la urmă nenorocirea era că Cornel era arestat, fetele date afară din servici, mamei i-o tăiat pensia. Nu aveam nici unele”.

Soluția a venit de la o fostă colegă de facultate pe nume Doina Negruțiu, care i-a spus că fratele ei fusese numit șef de șantier la o fabrică de construcții la Canalul Dunăre-Marea Neagră, a cărui construcție începuse și unde se lucra și cu deținuți politici, printre care și fratele său, Corneliu Coposu. Flavia Coposu explică situația dificilă în care se găsea și ultima ei încercare de a se angaja undeva în Capitală: „N-aveam ce face … n-aveam de ales: -Vorbește și dă-mi de știre! Telefonul il dădusem evident și nu ne dăduse, încă, afară din casă. Și am venit acasă și totuși am zis să mă mai interesez într-un fel. Și m-am dus la facultate. Era bătrânul nostru secretar Artangiu, care mă știa bine și m-am dus la el și am zis:  – Domnu secretar, uitați ce se întâmplă. – Dragă, zice, aicea există un fost coleg al tău, unul care-i șef la UIS (Uniunea Internațională a Studenților – n.n.). Prima formațiune comunistă, în care eu am refuzat cu demnitate să mă înscriu, așa, și care-mi purta niște aghioase și la fiecare ofertă de-a mea când venea invitația să mă prezint, el zice că sunt împotriva clasei muncitoare, și mă rădea. Trimitea pe altcineva”. Așadar, iată cum un student îndoielnic, de nenumărate ori repetent, sau cum se mai spune „student veșnic”, care ajunsese președintele primei formațiuni studenți comuniste decidea asupra carierei profesionale a unor tineri care trecuseră cu brio examenele de licență și să le distrugă viața. Era și cazul tinerei absolvente de ASE, Flavia Coposu, căreia studentul ajuns mare politruc îi recomanda să accepte o Întreprindere de construcții, „că acolo nu îți cere avizul nimănui și că se fac acuma niște întreprinderi d-astea de interes național. – Du-te acolo că n-ai încotro, că nu poţi sta de pomană”.

În aceste condiții, Flavia Coposu și-a sunat fosta colegă de facultate și a acceptat oferta, fiindcă situația familiei Coposu ajunsese una disperată: „Era o disperare, spune Flavia Coposu, nu poți să-ți închipui (era toamna anului 1949 – n.n.). N-aveam bani de tren, nu fusesem în viața mea la Constanța”. A reușit, în cele din urmă, să obțină un împrumut de la un prieten de familie pentru drumul până la Constanța, cu condiția de a-i înapoia la primul salariu. Flavia Coposu rememorează momentul emoționant și trist al plecării: „Și m-a dus soră-mea la gară, nu pot să uit … și plângea Tuți (Cornelia – n.n.) săraca. Și eu eram cu ochelari de soare și-mi curgeau lacrimile. Și îmi aduc aminte, m-am instalat în tren și vizavi de mine stătea un domn, pe care l-am recunoscut acolo (la Constanța –n.n.). Era un inginer la întreprinderea aia a noastră. Un domn drăguț … și ălă …de ăsta … proscris. Și mă întreabă: – Domnișoară de ce plângeți? Mergeți la facultate?. Nu puteam vorbi.  – Da unde mergeți? – La Canalul Dunăre-Marea Neagră. Păi zice: – Și eu lucrez acolo la o întreprindere. Foarte drăguț …”.

Ajungând la Constanța a fost așteptată de prietenul celui care intervenise pentru a o angaja. A ajuns, în sfârșit, la Întreprindere, unde era așteptată. Astfel, și-a început activitatea la întreprinderea respectivă, care era de fapt un Sovrom, în toamna anului 1949 și și-a lucrat aici până în anul 1953.

În luna martie 1953, lună în care moare și dictatorul Stalin, se desființează respectivul Sovrom și s-a construit un alt Sovrom de quarțit, la Vașcău, în județul Bihor, de unde sovieticii au furat tot uraniul, sub această acoperire. Printre cei repartizați la noul Sovrom s-a găsit și Flavia Coposu. Însă, la insistențele familiei nu s-a mai dus: „Și când o auzit familia că mă duc la uraniu o început disperarea că m-oi duce, c-oi face cancer, că așa pe dincolo”. În aceste condiții a încercat cu disperare să-și găsească un loc de muncă în Capitală: „Și atunci am încercat din răsputeri să reușesc ceva. Și o secretară a contabilului șef, o grecoaică drăguță, îl avea pe vărul ei director aici (în București –n.n.) în Ministerul Construcțiilor de Mașini și s-o dus la el și s-o rugat să mă salveze de acolo și să mă plaseze unde a ști, oriunde, oricum în București, că nu pot să mă duc la Vașcău acolo, că-i și departe și n-am bani, și mă rog. Și ăla a fost drăguț, nu știa de mine, de origine și d-ăstea și mi-a reușit un tranfer-transfer de la Sovrom-construcții astea la Ministerul Construcțiilor de Mașini, pe un post de contabil simplu la o întreprindere d-asta … prototipuri de mașini și utilaje”. Astfel, în cele din urmă, Flavia Coposu reușește să-și găsească un loc de muncă în București, pentru a fi aproape de mama și surorile sale. Fratele său, Corneliu și cumnata Arlette se găseau încă în închisoare.

Atelierul din Bucureşti la care lucra Flavia Coposu s-a desființat în anul 1955, când a luat ființă „copilul Congresului al II-lea”, FMUAB (Fabrica de Mașini Unelte). Aici a avut norocul să întâlnească un director comunist, „da om de treabă”, care i-a apreciat munca: „M-a apreciat pentru faptul că lucram … că lucram în disperare. Și el mi-o dat o casă … o garsonieră”. La întreprinderea respectivă, Flavia Coposu a lucrat în perioada 1955-1968, după care s-a transferat pe un post de economist la Ministerul Energiei, de unde s-a pensionat.

După Revoluție, Flavia și Rodica Coposu au fost alături de fratele lor, Corneliu, spijinindu-l în lupta lui de a reinstaura în România un regim democratic, ca urmaș al lui Iuliu Maniu, iar după trecerea în eternitate a Seniorului au înființat Fundația „Corneliu Coposu”, care își propune să ducă mai departe idealurile democratice pentru care a luptat familia Coposu de-a lungul istoriei.

Flavia Coposu ținea foarte mult la satul natal, Bobota, în care și-a petrecut copilăria și adolescența. De câte ori ajungeam la București, în casa din strada Mămulari, prima întrebare era: „Ce se mai fac bobotanii noștri?” Îmi aduc aminte ce emoții a avut când i-am lansat cartea de amintiri la Zalău, în anul 2012, dar cât de fericită a fost că a reușit să prezinte cartea sălăjenilor.

Dar, doamna Flavia a fost chemată la Domnul, la întâlnirea cu Seniorul și familia sa. Am avut deosebita onoare de a fi contemporan cu o astfel de personalitate și privilegiul de a povesti împreună cu doamna Flavia, în frumoasele seri de iarnă, în căsuța din strada Mămulari, despre satul nostru natal, Bobota. Distinsele surori Coposu m-au găzduit cu proverbiala ospitalitate transmisă din generație în generație, spunându-mi: „Dragă Marin, nu ai tu bani de hotel, hai și stai la noi, în camera lui Cornel”. Am trăit atunci momente care îmi vor rămâne în memorie întreaga viață.

Odihnă veșnică alături de sufletul Seniorului și a întregii familii greu încercate de-a lungul istoriei!” – dr. Marin Pop, istoric MJIAZ.

LĂSAȚI UN MESAJ

NOTA: sunt interzise injuriile, incitarile la ura ori violenta, cuvintele obscene si atacul la persoana.

Publicatia „Graiul Salajului” nu raspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formularii acestora revenind integral autorului comentariului.

Orice persoana care se considera prejudiciata de continutul unui comentariu, are posibilitatea sa solicite stergerea comentariului respectiv, in baza unei cereri in acest sens, transmise pe adresa de email a redactiei, graiulsj@unisys.ro.

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.