Haina albă a demnității

”Marea dramă a omenirii este că oamenii nu mai cred în taine.” (Nicolae Steinhardt)

Dragi cititori, am mai spus și mă repet… vorbim foarte des despre schimbarea lumii, despre schimbarea autorităților și a sistemelor, dar prea puțin despre schimbarea noastră. Rupturile de nivel, chemările și pierderile, înălțările și prăbușirile, zbuciumul și speranțele, toate ne invită la o căutare mai profundă a personalității originare. Haina albă a demnității, odinioară fără cusur, a fost compromisă, răstălmăcită, descompusă… Credem în aceste origini morale? Și dacă da, cum facem să le recuperăm?

În acest timp al Postului Mare, orice reformă sufletească trebuie să înceapă de la o spovedanie făcută corect și asumat. Știu că pentru mulți această practică spirituală nu este decât o cutumă medievală sau o născocire umană pentru naivi. Îi înțeleg, pentru că și eu am fost printre ei, dar o experiență autentică m-a convins de realitatea acestei fascinante și restauratoare taine.

Cum s-a manifestat în trecut acest ritual și cum s-a perindat de-a lungul generațiilor?

Spovedania își găsește izvorul în contextul conviețuirii vechilor civilizații care își mărturiseau păcatele înaintea divinității oferind sacrificii de pace. Pentru vechii greci, mărturisirea păcatelor era ceva necesar și folositor. Socrate considera că mărturisirea e salvatoare, în timp ce Pitagora și Aristotel îndemnau la exigență față de propriul păcat și curățire interioară. În Vechiul Testament, spovedania era o poruncă divină, Dumnezeu transmițând prin prorocul Isaia importanța capitală a ”mărturisirii fărădelegilor”, pentru a putea fi șterse. În Noul Testament, actul mărturisirii păcatelor primește cea mai înaltă semnificație prin venirea lui Iisus Christos: ”Putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele”, ”Omule, iartă-ți-se ție păcatele…”.

Ulterior, Iisus le-a încredințat apostolilor și succesorilor lor (preoții de azi) această putere divină de a lega și de a dezlega, de a ierta și de a ține păcatele: ”Luați Duh sfânt; Cărora veți ierta păcatele vor fi iertate și cărora le veți ține vor fi ținute”. Apostolii, oameni simpli, supuși greșelilor, prin autoritatea încredințată de Iisus, au fost singurii împuterniciți cu această misiune gigantică. Întreaga viață creștină pornește de aici, de la acceptarea acestui mister remarcabil.

Mulți convertiți la creștinism ne vorbesc cu stupoare despre măreția și autenticitatea acestui sacrament. Printre aceștia, marele patriot italian din veacul al XIX-lea, Silvio Pellico, convertit în timpul anilor îndelungați petrecuți în temnițele austriece, scria în renumita sa carte Închisorile mele: ”Ah, nefericit este cel care ignoră sublimitatea spovezii; nefericit este cel care, spre a nu da impresia că este un înapoiat, se simte obligat să o privească cu dispreț.”

Dragilor, mulți oameni și-au creat astăzi o autosuficiență și au devenit propriii preoți și profesori de etică. Mulți se declară creștini, dar nu înțeleg de ce viața lor este plină de suferință și de obscur. Însă de cele mai multe ori este din vina păcatelor care sufocă existența și instaurează dependența de rău, lipsa de sens și indiferența față de Dumnezeu. Lipsa spovedaniei echivalează cu rarefierea oxigenului, cu asfixierea conștiinței și a vieții, cu o paralizie sufletească.

Asa precum căutăm medici destoinici pentru infirmitățile fizice, este vital să căutăm și preoți capabili și inspirați care să ne fie lianți cu realitățile cerești. Astăzi, când toate aceste taine sunt dezonorate, când mulți dintre noi ne grăbim să punem etichete dure și să universalizăm orice eroare, Mântuitorul continuă să facă minuni prin prezența Sa vie și concretă în misterele Bisericii. Cei care trăiesc în profunzime experiențele de credință primesc straie noi, demnități sufletești fără egal și orizonturi luminoase, fără apus.

Vă invit să reflectăm împreună!

About Author

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *