Pe vremea prunciei mele, la sate, ziua de 1 Decembrie era sărbătorită ca lumea. Chiar dacă Ziua Națională a României era la 23 august, de 1 Decembrie nu era casă din sat să nu aibă arborat tricolorul. Chiar dacă nu era Zi Națională, 1 Decembrie avea o altă semnificație și era trăită la o altă scară de intensitate emoțională. In școli se organiza program special. Erau pregătite reprezentații corale, dansuri, recitaluri de poezii patriotice, toate savurate de obștea însetată să simtă bucuria unei zile de o însemnătate marcantă pentru țară. Se făceau pregătiri cu mult înainte de sărbătoare, pentru că pe vremea aceea orice învățător putea dirija un cor pe patru voci și pune în scenă un spectacol patriotic de bun gust. Până și preotul prin biserici cultiva demnitatea națională, dar astfel de lucruri nu se mai întâmplă azi în satele noastre. A venit apoi vremea comunismului. Și comuniștii făceau educație patriotică, însă în ultima vreme mai puțin stop_coloana pentru țară și mai mult, exagerat de mult, pentru conducător.
Azi sunt tot mai puțini cei din mediul rural care știu să se bucure de această zi de 1 Decembrie și vibrează atunci când aud Imnul Național intonat de fanfară. Oamenii de la sate, atâția câți mai sunt, își au treburile lor și sunt preocupați să-și organizeze în așa fel muncile prin gospodărie, încât de Ziua Națională să poată urmări programul special de la televizor. „n sat, doar ici și colo câte un tricolor agățat la ștreașina casei. Vorba unui vecin de 86 de ani: “De ziua asta lucrurile nu se întâmplă așa cum ar trebui și așa cum ar fi bine”.