A cazut o stea

0
8


“Unii au visat sa ajunga in Cosmos si au ajuns. Eu am visat o viata intreaga sa pot trece Prutul” (Grigore Vieru)
La putine minute dupa orele unu din noapte, in ziua de 18 ianuarie 2009, Dumnezeu l-a rapit dintre noi pe marele poet Grigore Vieru. Poezia romaneasca este in doliu… Toti cei care simt si cugeta romaneste au sufletul indoliat, pentru ca a cazut una dintre stelele nobile ale literaturii romane… Doamne, ce mult l-ai iubit, daca l-ai chemat la tine, intr-un moment in care toti romanii, de la Nistru, pan` la Tisa, mai respirau candoarea geniului eminescian, intr-o lume in care totul pare strivit de ura, dezbinare, crize, razboaie, ignoranta si parvenire politica… Intr-o lume in care unii vor totul, oferindu-le semenilor foametea, somajul, frigul si incertitudinea. Pana si speranta in ziua de maine, pentru unii a devenit o loterie…
Grigore Vieru nu ura nici Moartea, nici Rautatea altora, nici arta de a separa fratii intre ei, pe care altii o ridica la rangul de Glorie. Omul acesta, pe care Providenta l-a daltuit in contururi de filigran, era zidit din iubire, stihuri si metafore… Se spala pe ochi cu nectarul Iubirii si se juca mereu cu faldurii poeziei pe care-i alinta cu lacrimi de dor.
Grigore Vieru a fost si va ramane un poet atins de aripa genialitatii, un simbol al romanismului, un astru care a luminat fara incetare constiinta nationala a basarabenilor, un mare roman ce va trai vesnic prin versul sau inaripat si diadema de sperante pe care o daruia cu generozitate tuturor acelora ce aveau sa rosteasca, macar o data in viata, testamentul Printului Nichita: “Poezia romana este patria mea”.
Suntem mai saraci cu un geniu, suntem mai saraci cu un crai din imparatia poeziei, suntem mai saraci cu un spirit marginit de hotarnicia rotundului romanesc. Grigore Vieru a plecat in zodia poetului nepereche, sa mangaie Luceferii, sa numere plopii si sa dramuiasca timpul stelelor, care, din cand in cand, au curajul sa rasara…
Destinul se joaca cu viata poetilor, timpul liciteaza clipele, moartea se strecoara ca o piaza rea printre nemuritori… Geniile nu mor, pentru ca prin disparitia lor viata n-ar avea sens…
Grigore Vieru incerca mereu sa uite cuvantul doi, ca slova si ca numar. Se straduia sa numere de zeci de ori, de mii de ori si se oprea mereu la Unu. Atunci incerca sa stearga cifra doi cu rugaminti, cu petalele metaforelor, cu pravile si cu hari de altadata. Cand nu reusea, il muia in lacrimi… Uneori incerca sa sece Prutul… arcuind peste el poduri de flori.
Numaratoarea lui era stereotipa, neinduplecata, sobra, optimista… O natiune, o limba, o tara…
Acum, in coltul de rai harazit poeziei, undeva in inaltimi astrale ii vor surade metaforic Eminescu, Blaga, Arghezi, Barbu, Bacovia, Nichita, Sorescu… Moment solemn… Toti au imbracat hlamida limbii romane, toti te asteapta, Grigore!!!
Doamne, de ce ni l-ai rapit?!
Panteonul Poeziei Romanesti si-a cernit arcadele… Bolta instelata lacrimeaza… A murit nemuritorul Grigore Vieru.
Odihneste-l, Doamne!

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here