24 Ianuarie 1859 – Unirea Moldovei cu tara Romaneasca

0
7

I. Problema romaneasca – problema europeana

rn

In Razboiul Crimeii (1853-1856), Rusia este infranta si, dupa Congresul de la Paris, din 1856, protectoratul ei asupra Principatelor inceteaza. Locul protectoratului ei asupra Principatelor este luat de garantia colectiva a Marilor Puteri europene, semnatare ale Tratatului de pace, din 1856, de la Paris (Franta, Anglia, Austria, Rusia, Prusia, Imperiul Otoman si Sardinia), cu mentinerea suzeranitatii otomane.
Occidentul incurajaza o structura statala viabila intre Rusia si Imperiul Otoman. inca din fazele preliminare ale Congresului de la Paris, din 1856, reprezentantul Frantei a abordat problema unirii celor doua principate. Noul stat ar fi format o bariera naturala in calea expansiunii Rusiei tariste si ar fi aparat, in acelasi timp, integritatea Imperiului Otoman. si, pentru a indeparta Rusia de la Gurile Dunarii, Puterile europene retrocedeaza Moldovei sudul Basarabiei (trei judete, Cahul, Bolgrad si ismail) si declara libertatea navigatiei pe marele fluviu, sub controlul unei comisii europene a Dunarii, cu sediul la Galati. Interesul Europei pentru Dunare si comertul pe marele fluviu, inclusiv cu produse romanesti, determina o schimbare esentiala de cadru geopolitic. Cand puterile europene, la initiativa si indemnul Frantei lui Napoleon al III-lea, hotarasc la Congresul de Pace de la Paris, sa transforme Dunarea in intregimea ei intr-un fluviu european, care sa apartina Europei, soarta Principatelor Romane e decisiva.
Cand Congresul de pace de la Paris si-a inceput lucrarile (la 13/25 februarie) problema romaneasca devenise, deja, o problema europeana. Locul pe care l-a ocupat in cuprinsul dezbaterilor, atesta acest fapt. Reprezentantii Marilor Puteri erau informati in legatura cu dorinta romanilor. in cursul dezbaterilor a iesit in evidenta pozitia deosebita a Puterilor fata de Unire. Franta a cerut infaptuirea Unirii sub un principe strain, Rusia – interesata in dezbaterea concertului european a sustinut Unirea – carora li s-a alaturat Prusia si Sardinia – din ratiuni care priveau propriile lor interese politice – in conditiile in care Anglia nu adoptase, inca, o pozitie ostila, Unirea a fost combatuta cu inversunare de Turcia si Austria. Pornind de la interesele integritatii celor doua imperii, care ar fi fost amenintate in conditiile constituirii unui stat romanesc, Turcia, si mai ales Austria, s-au opus cu inversunare, pretextand ca nici romanii nu doresc Unirea. Ca urmare a acestui fapt, la staruinta reprezentantilor Puterilor favorabile Unirii, care s-au pronuntat in favoarea consultarii poporului, Congresul a hotarat ca statutul definitiv al Principatelor sa fie stabilit dupa ce locuitorii celor doua Principate se vor fi pronuntat. La adapostul acestei prevederi, lupta romanilor pentru Unire a luat o mare amploare.
II. Organizarea luptei pentru Unire. Adunarile ad-hoc
in cursul anului 1856 si 1857, treptat, revolutionarii exilati din tara Romaneasca s-au reintors in patrie putand participa direct la lupta pentru Unire. Miscarea unionista din Moldova, sprijinita pe o atitudine favorabila a domnitorului care a pus in aplicare o lege liberala a presei si a numit in posturile principale ale administratiei partizani ai Unirii – capata un caracter legal, organizat si centralizat, prin crearea, in mai 1856 a „Societatii Unirii”, a „Comitetului electoral al Unirii”, care dirijau activitatea comitetelor infiintate in toate judetele tarii.
in ambele Principate, conducatorii miscarii unioniste s-au organizat intr-o formatie politica denumita „Partida nationala” care, desi eterogena sunt raportul compozitiei sociale, a reprezentat o puternica forta in lupta pentru organizarea alegerilor.
in tara Romaneasca, de asemenea, miscarea unionista era dirijata de un „Comitet Central de actiune”. in primele luni ale anului 1857, se ajunge la coordonarea deplina a ambelor miscari de catre un „Comitet central al Unirii”. Acesta da o larga publicitate programului unionist, il aduce la cunostinta intregului popor, privind adeziunea unanima si entuziasta a acestuia. in cuprinsul a patru puncte, programul sintetiza cerintele unionistilor moldoveni:
autonomia si neutralitatea Principatelor;
Unire;
print strain;
– guvern reprezentativ cu o singura adunare generala formata dupa un sistem destul de larg pentru ca interesele tuturor claselor societatii sa fie reprezentate.
Totodata, au fost proclamate principiile fundamentale ale viitoarei organizari interioare:
– respectul dreptului de proprietate, de orice natura ar fi;
– egalitatea tuturor romanilor in fata legilor;
– libertatea individuala si libertatea muncii pentru tarani.
La expirarea perioadei de domnie a lui Gr. Al. Ghica si a lui Barbu stirbei, Poarta a desemnat doi caimacami (loctiitori de domni) pe T. Bals si, apoi pe N. Vogoride, in Moldova si pe Alexandru Ghica, fostul domn regulamentar in tara Romaneasca. Totodata, dupa evacuarea Principatelor de trupele austriece, membri Comisiei europene, primiti cu simpatie de populatie, si-au putut ocupa posturile la Bucuresti.
Campania electorala pentru alegerea candidatilor care urmau sa faca parte din Adunarea ad-hoc, cu autorizatia caimacamului, sprijinit direct de consulul Austriei la Iasi, Gödel de Lannay, a fost presarata cu mari abuzuri. Listele electorale au fost falsificate, fiind exclusi toti cei presupusi a fi partizani ai Unirii. Astfel, de exemplu, din 2.000 de mari proprietari, au fost inscrisi doar 350, din peste 20.000 de proprietari mici, doar 2.264, din liber profesionisti doar 11, si numai 1.190 de negustori si mesteri din 11.000, cati erau in realitate.
Aceste violari flagrante au starnit o reactie fara precedent. Demisia colonelului Alexandru Ioan Cuza, parcalab de Galati, om cu mare autoritate, a reprezentat un act cu puternic rasunet intern si international.
Valului de proteste din interior si a opiniei publice de pe continent i s-a adaugat actiunea energica a puterilor favorabile Unirii, acestea au rupt relatiile diplomatice cu Poarta. Atmosfera internationala era deosebit de incordata a provoca un conflict european. Pentru a se evita o asemenea alternativa, era necesara interventia Angliei.
in august 1857, imparatul Napoleon al III-lea si regina Victoria a Angliei s-au intalnit la Osborne (insula Wight, din canalul Manecii). Ca urmare a discutiilor a convorbirilor purtate intre cei doi suverani si ministri de externe ai acestora se ajunge la un compromis in virtutea caruia Anglia consimte la anularea alegerilor falsificate, in schimb Franta renunta la sprijinul Unirii depline a Principatelor, sub un principe strain, se declara de acord doar cu o unire legislativa.
La 7/19 octombrie 1857, Adunarea ad-hoc a Moldovei a votat cu 81 voturi acordate de cei 83 deputati prezenti, o declaratie care dadea curs celor mai mari, mai generale si mai nationale dorinte ale tarii, care erau:
1. Respectarea autonomiei;
2. Unirea Principatelor intr-un stat cu numele Romania;
3. Principe strain ereditar;
4. Neutralitatea si inviolabilitatea noului stat.
Adunarea ad-hoc a tarii Romanesti, la randul ei, a adoptat, in unanimitate, o propunere care cuprindea toate punctele rezolutiei moldovene; faptul probeaza deplina unitate de vederi. Adunarile ad-hoc au reprezentat unul din momentele cele mai importante in lupta romanilor pentru Unire.
III. Conferinta si Conventia de la Paris (1858)
Cererile celor doua Adunari cuprinse intr-un Raport al comisarilor europeni au fost inaintate reprezentantilor puterilor garante intrunite in Conferinta de la Paris, din 10/22 mai – 7/19 august. intelegerile asupra celor convenite au fost incluse intr-o Conventie care cuprinsea statutul international si principiile de organizare interna a Principatelor. Fara sa tina seama de dorintele formulate in Rezolutiile Adunarilor ad-hoc, acest document oferea romanilor o unire trunchiata.
Statul astfel rezultat urma a se numi „Principatele Unite ale Moldovei si Valahiei”, si cu exceptia a doua institutii cu adevarat unice – Comisia Centrala si inalta Curte de Justitie si Casatie, cele mai inalte foruri legislative si juridice, ambele cu resedinta la Focsani, in cele doua tari ar fi trebuit sa functioneze domni, adunari si guverne separate.
Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza
in Adunarea electiva a Moldovei, „Partida Nationala” nu a prezentat, de la inceput, un candidat pe care sa-l opuna grupurilor conservatoare care aveau de ales intre Mihai Sturdza fostul domn regulamentar si Grigore Studza, fiul acestuia. in cele din urma, la 3/15 ianuarie 1859 aceasta a propus pe Alexandru Ioan Cuza, care a fost ales domn cu unanimitatea voturilor deputatilor prezenti.
Prevalandu-se de lipsa de precizie a Conventiei de la Paris, in privinta desemnarii domnitorilor, conducatorii luptei nationale au decis ca alesul Moldovei sa fie desemnat si in tara Romaneasca, iar Europa sa fie pusa in fata faptului implinit.
Adunarea electiva a tarii Romanesti era insa dominata de conservatori care detineau 46 din cele 72 mandate. sansele cele mai mari de a fi alesi erau atribuite fostilor domni Gh. Bibescu si Barbu stirbei.
in aceasta situatie, liberalii radicali au initiat, prin intermediul tribunilor o vie agitatie in randul populatiei Capitalei si a taranilor din imprejurimi. O multime de peste 30.000 oameni s-au aflat in preajma Adunarii in acele zile istorice.
Intimidati, conservatorii au incheiat un acord cu liberalii in virtutea caruia fiecare parte renunta sa-si mai sustina candidatii. in aceste imprejurari, in conditiile unei vii agitatii, la 24 Ianuarie 1859 deputatii se intalnesc pentru a-l desemna domn tot pe Alexandru Ioan Cuza.
IV. Epoca marilor reforme
Mai ales cu ajutorul lui M. Kogolniceanu, care formeaza guvernul intre 1863 si februarie 1865, Al. I. Cuza reuseste o serie de reforme de maxima importanta pentru noul stat. intre altele legea cu privire la secularizarea averilor manastiresti inchinate de domnii romani de-a lungul timpului manastirilor de la Muntele Athos, de la Locurilor Sfinte, de la Muntele Sinai si Patriarhiei de la Constantinopol (35 din 69 manastiri in Muntenia si 29 din 122 in Moldova erau inchinate). Averile acestora, carora li se adaugau proprietatile celorlalte manastiri depinzatoare de Biserica ortodoxa romana, reprezentau aproape un sfert din suprafata tarii. si pana atunci principi romani incercasera sa recupereze aceste pamanturi, dar se izbisera de opozitia Rusiei, care isi apara astfel pozitia sa de sustinatoare a ortodoxiei (totdeauna pretext binevenit interventiilor rusesti in criza orientala). Legea a fost prezentata in Adunare la 13/25 decembrie 1863 si a fost votata cu 93 de voturi; doar trei deputati s-au pronuntat impotriva. in 1863, Poarta protesteaza in numele Patriarhiei de la Constantinopol.
Legea prevedea acordarea unor despagubiri in valoare de 82.000.000 lei, din care trebuia retinuta suma de 31.000.000 lei datorata de manastirile inchinate statului roman. Patriarhia refuza incercand o revenire la situatia initiala. Nu reuseste si astfel, un sfert din pamantul tarii reintra in stapanirea ei, fara sa mai fie nevoie de plata unei despagubiri. Secularizarea aduce sub autoritatea statului mari intinderi de pamant, dar creeaza totodata o relatie nu tocmai normala cu biserica nationala, care se vede privata de o parte din bunurile sale.
La 2/14 mai Kogalniceanu a cerut Adunarii sa voteze legea electorala. O data cu proclamatia adresata poporului, a fost prezentat si textul „Statutului dezvoltator al Conventiei” si al noii legi electorale care urmau sa fie aprobate prin plebiscit.
in conformitate cu prevederile „Statutului” puterea legislativa era atribuita Adunarii elective si Corpului ponderator (Senatului). Domnitorul, singur avea initiativa legilor elaborate, de Consiliul de Stat. Din Corpul ponderator faceau parte: mitropolitul, episcopii, presedintele Curtii de Casatie, Generalul cel mai vechi in grad si 64 de membri numiti de domn. La randul ei, legea electorala impartea alegatorii in doua categarii:
I. alesi directi – acei care plateau o contributie de cel putin 4 galbeni, stiau carte si aveau varsta de 25 ani; la acestia de adaugau intelectualii si pensionarii cu o pensie de cel putin 2.000 lei pe an;
II. alegatorii primari – votau prin delegati; acestia se recrutau din contribuabilii de la sate care plateau 48 lei impozit si cei din centrele urbane care plateau 80 lei in orasele pana la 15.000 locuitori si 10 lei in cele cu o populatie mai numeroasa.
Alegatorii directi alegeau prin vot secret, cei primari prin delegati. Erau eligibili cetatenii in varsta de cel putin 30 ani care plateau 4 galbeni impozit. Erau scutiti de cens: profesori, institutori, preoti, licentiatii, liber profesionisti si pensionari cu o pensie de cel putin 2.000 lei.
Plebiscitul, desfasurat intre 10/22 – 14/26 mai a consacrat adeziunea poporului la actul desavarsit de domn: 682.621 voturi au fost pentru, au fost 70.220 abtineri si doar 1.307 impotriva.
Elaborat de Consiliul de Stat si amendat de guvern, proiectul este adoptat si, apoi sanctionat si promulgat la 14/26 august.
Potrivit datelor statistice si analizelor efectuate, au fost improprietariti 406.420 clacasi (75.815 fruntasi, 215.654 mijlocasi si 149.550 palmasi cu 1.654.969 ha (din mosiile particulare si din cele ale statului), 60.651 locuitori au primit numai locuri de casa si gradina, 48.342 insuratei au fost improprietariti cu 228.328 ha, iar 106.714 alti sateni au cumparat loturi mici (pe baza acelorasi legi de improprietarire) atingand o suprafata totala de 546.593 ha.
in „Proclamatia” ce insotea legea rurala se putea citi:
„De astazi voi sunteti stapani pe bratele voastre; voi aveti o particica de pamant, proprietate si mosie a voastra; de astazi voi aveti o patrie de iubit si aparat”.
La 11/23 februarie 1866, Cuza e nevoit sa paraseasca domnia pentru a face loc principelui strain. Fusese aceasta una dintre cerintele principale ale Divanurilor Ad-hoc. Detronat si nevoit sa paraseasca tara, declara la plecare: „Sa dea Dumnezeu sa-i mearga tarii mai bine, fara mine, decat cu mine”.
Cuza se retrage la Viena, apoi la Florenta, si moare in Germania, la Heidelberg, in 1873, osemintele sale fiind aduse in Romania si inhumate pe mosia sa de la Ruginoasa, iar in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial asezate in biserica Trei Ierarhi din Iasi.
Locotenenta domneasca (creata la 11 februarie 1866 pentru a tine locul domnitorului Al. I. Cuza detronat), il trimite in Occident pe I.C. Bratianu care apeleaza la sprijinul lui Napoleon al III-lea. si din nou acesta ii ajuta pe romani, este gasit Carol de Hohelzollern-Sigmaringen.
Un plebiscit (2/14 – 8/20 aprilie) il alege cu 685.000 de voturi, contra 224. si la 10 Mai 1866, Parlamentul roman il proclama principe constitutional sub numele de Carol I.
    
Prof. Liviu Sabau
Presedinte
Alianta Nationala pentru Restaurarea Monarhiei-Salaj

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here